„The road”. Un film despre copiii buni şi adulţii răi sau despre Fiul Tatălui

the roadAm văzut The Road după ce am aflat doar că e un film dark, că e din genul postapocaliptic şi că are imagini foarte murdare. Rezumat astfel, scenariul reclama, la strat, aceeaşi bunăvoinţă acordată filmelor catastrofă sau postcatastrofă: hai să vedem o poveste despre cum şi ce face Omul când Lumea lui se schimbă fundamental.

Povestea din The Road începe bine, în sensul că începe după catastrofă. Nu ni se precizează  – nici măcar sugerează – nimic despre evenimentul care a schimbat totul din temelii. Pare, cel mai probabil, să fi fost o catastrofă naturală. Aşa, Omul este lăsat să evolueze în poveste fără să-i punem în sarcină vreo vinovăţie legată de situaţia în care se află. Acesta o ia cumva de la zero, e un blank. În The Road, Omul e un Tată şi un Fiu. Iar Lumea e una teribil de ostilă, involuată până la limita inferioară. Nu există plante, nu există animale, e frig şi întuneric, nicio tehnologie nu mai funcţionează. Hrana lipseşte de aproximativ 10 ani, iar fiinţele umane au căpătat statut de vânat şi de vânător. Cei doi sunt călători spre sud, acolo unde ar putea să-i aştepte ceva bun. Ei sunt relativ convinşi că sudul înseamnă salvarea. Noi avem îndoieli serioase, venite insinuant, imprecis, nu se ştie de unde din poveste.

Cât de buni sunt băieţii buni?

Tatăl stabileşte regulile: trebuie să ne ascundem ca să nu fim mâncaţi de alţi oameni şi trebuie să ne descurcăm cu hrana fără ca noi să mănâncăm alţi oameni. Fiul înţelege că ei sunt băieţii buni şi îşi asumă profund acest statut. Dar regulile tatălui mai înseamnă şi altceva: nu ajutăm pe nimeni, nu suntem toleranţi cu nimeni. Fiul are acum probleme de înţelegere a conceptului de băieţi buni. El insită să ia cu ei un bătrân care pretinde că nu vede. Tatăl, care presimte o capcană venită dinspre orb, începe prin a se opune, dar sfârşeşe prin a accepta. Altădată, un alt rătăcitor le fură toată bruma de haine şi mâncare pe care o duc cu ei, iar tatăl îl pedepseşte lăsându-l desculţ şi dezbrăcat în frig. Fiul reacţionează dur şi îl determină pe tată să se întoarcă şi să-i înapoieze hoţului ce era al lui. Hoţul nu mai era unde îl lăsaseră şi putea să fi supravieţuit sau nu. Fiul nu spune nimic, doar privirea lui e acuzatoare. La un moment dat, într-un sat părăsit, fiul vede un puşti de vârsta lui şi aleargă după el. Vrea să-l vadă de aproape, să vorbească cu el, să-l ajute eventual. Tatăl îl opreşte şi îl bruschează. Fiul se zbate, strigă, plânge şi loveşte, apoi cedează. Are o revoltă ca a oricărui copil normal într-o lume normală: reclamă societatea semenilor. Această apartenenţă la comunitatea umană, fie ea chiar deviantă, e cea care îl salvează pe fiu atunci când tatăl moare pe drum. Rămas singur, în mână cu pistolul cu un singur glonţ ca ultimă soluţie, fiul alege să-şi continue călătoria cu un necunoscut.  Una din regulile tatălui era şi acea de a nu avea încredere în nimeni. Fiul o ameliorează aici, adăugându-i o condiţie. Cea a intuirii sincerităţii. Acceptă să plece cu străinul numai după ce îl întreabă dacă a avut copii şi dacă i-a mâncat. Iar răspunsul acestuia că da, a avut şi el doi copii care nu mai sunt şi că nu, nu i-a mâncat el, îl convinge. Şi călătoria Omului spre sud rămâne să continue după generic, supusă unor reguli schimbate. Acum ni se permite să vedem că toată zbaterea aceasta a ajungerii în sud nu mai e chiar aşa de lipsită de orice orizont. În fine, putem chiar să luăm în seamă şi apariţia, undeva prin cadrele penultime, a unui gândac, singura vietate văzută de la debutul filmului. Adică, în sudul acela, lumea se întoarce sigur la condiţia ei normală. Bravo tatălui care a reuşit să prezerve viaţa biologică a individului prin rău şi bravo fiului care a reuşit să prezerve valoarea spirituală a umanităţii prin bine.

„Eu sunt acela!”

Când nu ştii cine poate fi ucigaşul şi vrei să nu fi ucis, trebuie să rămâi singur. Cine se poate îndoi de o astfel de regulă? Adultul, nu. Copilul, însă, da. Când nu ştii dacă mâine mai găseşti hrană şi vrei să nu mori de foame, nu dai hrana ta altuia. Adultul e perfect de acord, copilul nu. Fiul, deşi născut în lumea de după catastrofă, a prins de la Tatăl lui ideea că regulile sunt doar pentru un context limitat, că Dincolo funcţionează altele şi că el pe alea trebuie să le păstreze. Că el e Păzitorul unui Bine dintr-o lume pe care nici n-o cunoaşte suficient dar despre care ştie precis că există. La un moment dat în film, Tatăl, obosit să-i tot explice necesitatea respectării regulilor, îi face Fiului un reproş: „Eu trebuie tot timpul să stau de veghe, eu trebuie să fiu acela care tot timpul are grijă să nu se întâmple ceva rău!”. Fiul răspunde: „Ba nu! Eu sunt acela!” . Pentru tată, „ceva rău”  însemna ca ei să-şi  fi pierdut viaţa. Pentru fiu, „ceva rău” însemna ca ei să-şi fi pierdut valorile umane.

„Eu sunt acela!” a doua oară

În scena cu „Eu sunt acela!”, fiul repetă replica pentru că tatăl nu aude sau nu înţelege de prima dată. E un moment în care ai impresia unui citat cinematografic din Isus din Nazaret al lui Zefirelli. Dacă mi s-ar fi spus despre „The road” că e un film care tratează salvarea umanităţii prin ideea de Bine, într-o perspectivă religiosă, nu aş mai fi vrut să-l văd. Şi ar fi fost păcat.

Sunt ultimul om de pe lume care ştie să firbă un ou!

E bine să numărăm ouăle. Dar să le şi analizăm. Deci:

10 de la Mimi. De casă, adică ouate de găini din curte, care mai prind două poate chiar trei fire de iarbă între porţiile de hrană de bază care constă în „concentrate”. Comandă telefonică, livrare în bucătaria ei din Telega, plata la livrare. Vopsite impecabil. 4 rosii, 3 galbene, 3 verzi. Fierte prea mult. Conceptul de bază: să prindă vopseaua bine şi pe urmă vedem noi dacă sunt şi bune de mâncat. Nedumerirea mea: cu ăia 5 lei încasaţi de la mine, Mimi a avut un Paşte mai fericit?

2 de la Camelia. Cadou. De casă. Roşii. Fierte relativ mult. Conceptul de bază: ouăle se fac roşii, nu facem tot felul de bazaconii că e păcat. Nedumerirea mea: de ce nu şi alte culori?

ou-ciclam

8 de la Râmnicu Sărat. Cadou. Livrarea la Bucureşti. Diverse ornamente, culori predominant ciclam. Fierte prea mult. Conceptul de bază: s-a demodat să le vopseşti, le înveleşti calde în folie de plastic frumoasă, cu Isus şi alte icoane. Nedumerirea mea: de ce să faci ouă tradiţionale cu abţibilduri de la chinezi şi să îl chinui ca pe hoţii de cai pe ăla care vrea să le cojească?

oua

10 ale mele. Cumpărate de la ţară, unde au fost ouate pe lângă casa omului. Transport în regie proprie, cu trenul. Vopsite în ibric. 3 roşii, 3 verzi, 3 galbene, 4 albastre. Fierte cleios, în afară de cele albastre fierte cleios spre moale. Conceptul de bază: ouăle trebuie să aibă în principal gust bun şi abia apoi să fie decorative. Nedumerirea mea: am rămas ultimul om de pe lume care ştie să fiarbă un ou puţin mai moale?

Să vedem parul de bambus din ochiul pisicii

telega

Aflu abia pe net –  că la faţa locului nu ştiu cum s-a făcut dar chiar mi-a scăpat – că cineva şi-a plantat un bambus în curtea de la Telega. Vorba-ceea: sticle de lampă vrea omul să-şi pună? de-alea să-şi pună, că de-aia sunt mai mulţi oameni pe lume, să aibă mai multe idei. Eu am optat pentru nişte ochiul pisicii. Pe care nici măcar n-am meritul să-l fi pus eu acolo cu mâna mea, că a crescut singur, de capul lui. Plus câţiva călţunaşi, la fel, cultură spontană. În pădure creşte, de asemeni, ce a dat Cel de Sus. Şi cred că pe mine cineva acolo sus mă iubeşte si mi-a dat mai mult tei, ceea ce înseamnă că de bucata mea de pădure nu s-a atins încă nimeni cu drujba, teiul fiind un lemn fără cine ştie ce randament dacă îl bagi în sobă iarna.
casa-telega
Pe lângă bambusul fără soţ – pe care, repet, deşi probabil îl cunoşteau vecinii toţi, eu nu l-am cunoscut – Telega pare să aibă din ce în ce mai multe autogări. Sunt clădiri mari, supraetajate, construite din beton şi vopsite în culori vii. Proprietarii lor (predominant locuitori ai marilor oraşe, cum ar fi Bucureşti) le numesc cu mândrie case de vacanţă. Din loc în loc, mai pot fi întâlnite, însă, şi case adevărate.

Pe acestea se recomnadă să le fotografiem, pentru a transmite în timp dovada existenţei lor pe acele meleaguri.

Mintea mea de primăvară e la ţară

Nu zic că nu e amuzant să administrezi un mic domeniu pe net, dar să administrezi unul mic-micuţ la ţară e şi mai şi. O oră plus 20 de lei, drumul cu acceleratul până la Câmpina. Încă 15 minute plus 15 lei, drumul cu taxiul din gara Câmpina până la Telega. Afară, puţin soare şi multă zăpadă. În casă, frig. Urmează un scurt ghidaj.

1. strada Podul lui Cocoş, cum intri dinspre sosea

Carmen1436

2. o casă care îi atrage atenţia taximetristului

Carmen1439

3. o fântână abandonată care îmi atrage mie atenţia de fiecare dată

Carmen1443

4. locul în care toţi taximetriştii se sperie că nu se mai pot întoarce

Carmen1440

5. vecini şi puţină culoare de Pipera, ca să vedeţi că nu e totul perfect

Carmen1611

6. am ajuns

Carmen1617

7. nişte urme mici, de pisici

Carmen1621

8. ţurţuri sau ce a mai rămas după o acţiune spontană a vecinului

Carmen1625

9. roşu mult, să pară cald şi când nu e

Carmen 1627

10. contre-jour, dar merită

Carmen1626

Ce e mai bun ca o palmă dimineaţa la cinci jumate şi cât costă o oglindă de 60/180 cm?

eu rezist

Adolescenta nr. 1 şi-a luat-o. Asta din cauză că dimineaţa, când e somnul mai liniştit după o noapte petrecută pe jumate la muncă, n-am deloc simţul toleraţei faţă de limbaj. Nici faţă de vocile care străbat holul şi ajung la mine în dormitor. Şi cine vrea să-şi facă loc în oglindă strigându-i soră-sii “du-te dracului!” se expune. Nici adolescenta nr. 2 nu e nevinovată în povestea asta. Păi, cum să susţii că, dacă singura oglindă din dormitorul comun e pe partea ta de cameră, ai prioritate. Bine, ea a scăpat fără palmă. Asta fiindcămi-am amintit la timp că abia şi-a scos piercing-ul din limbă.

Acuma, sigur că mă simt ca dracu’ pentru palma aia şi deja mă gândesc să mai cumpăr o oglindă. Care să nu fie nici mai mare şi nici mai mică decât cealaltă. Că aşa sunt eu, am simţul dreptăţii. Dar numai după ora 11 dimineaţa.

adolescenta nr. 2 revine în forţă. acum, cu piercing în limbă

Îl scoate. A zis că-l scoate luni acolo unde şi l-a pus. Până luni, vorbeşte ca naiba şi se hrăneşte doar cu compot şi cu suc de fructe. Acum, mi-e milă că se chinuie atât de mult degeaba şi tot nu-mi vine să cred că da, frate, şi-l scoate. N-am vrut să văd chestia aia înfiptă în jumătatea limbii, dar am vrut să ştiu detaliile tehnice. Cum a fost, dacă a beneficiat de nişte condiţii ok de igienă, ce a simţit, dacă a durut-o, dacă acum o doare. Zice că îl are de miercuri. Nu mi-am dat seama. Nu mi-am dat seama şi gata. Parcă, dacă îmi dădeam, ce folos! Adolescenta nr. 1 a zis că îşi face şi ea. Nu cred că e bine să te arunci pe fereastră în cazuri de-astea. Poate doar să îţi închizi telefonul. Măsura se impune fiindcă adolescentele 1 şi 2, cu rucsacii plini de compot, au plecat la ţară. Acolo, sigur se vor vedea cu taică-su. Care, dacă nu se aruncă el pe fereastră, va suna să întrebe ce dracului e în gura copilului lui. Dacă, totuşi, răspund la telefon, îi voi răspunde scurt şi fără echivoc: un rahat!