Am văzut The Road după ce am aflat doar că e un film dark, că e din genul postapocaliptic şi că are imagini foarte murdare. Rezumat astfel, scenariul reclama, la strat, aceeaşi bunăvoinţă acordată filmelor catastrofă sau postcatastrofă: hai să vedem o poveste despre cum şi ce face Omul când Lumea lui se schimbă fundamental.
Povestea din The Road începe bine, în sensul că începe după catastrofă. Nu ni se precizează – nici măcar sugerează – nimic despre evenimentul care a schimbat totul din temelii. Pare, cel mai probabil, să fi fost o catastrofă naturală. Aşa, Omul este lăsat să evolueze în poveste fără să-i punem în sarcină vreo vinovăţie legată de situaţia în care se află. Acesta o ia cumva de la zero, e un blank. În The Road, Omul e un Tată şi un Fiu. Iar Lumea e una teribil de ostilă, involuată până la limita inferioară. Nu există plante, nu există animale, e frig şi întuneric, nicio tehnologie nu mai funcţionează. Hrana lipseşte de aproximativ 10 ani, iar fiinţele umane au căpătat statut de vânat şi de vânător. Cei doi sunt călători spre sud, acolo unde ar putea să-i aştepte ceva bun. Ei sunt relativ convinşi că sudul înseamnă salvarea. Noi avem îndoieli serioase, venite insinuant, imprecis, nu se ştie de unde din poveste.
Cât de buni sunt băieţii buni?
Tatăl stabileşte regulile: trebuie să ne ascundem ca să nu fim mâncaţi de alţi oameni şi trebuie să ne descurcăm cu hrana fără ca noi să mănâncăm alţi oameni. Fiul înţelege că ei sunt băieţii buni şi îşi asumă profund acest statut. Dar regulile tatălui mai înseamnă şi altceva: nu ajutăm pe nimeni, nu suntem toleranţi cu nimeni. Fiul are acum probleme de înţelegere a conceptului de băieţi buni. El insită să ia cu ei un bătrân care pretinde că nu vede. Tatăl, care presimte o capcană venită dinspre orb, începe prin a se opune, dar sfârşeşe prin a accepta. Altădată, un alt rătăcitor le fură toată bruma de haine şi mâncare pe care o duc cu ei, iar tatăl îl pedepseşte lăsându-l desculţ şi dezbrăcat în frig. Fiul reacţionează dur şi îl determină pe tată să se întoarcă şi să-i înapoieze hoţului ce era al lui. Hoţul nu mai era unde îl lăsaseră şi putea să fi supravieţuit sau nu. Fiul nu spune nimic, doar privirea lui e acuzatoare. La un moment dat, într-un sat părăsit, fiul vede un puşti de vârsta lui şi aleargă după el. Vrea să-l vadă de aproape, să vorbească cu el, să-l ajute eventual. Tatăl îl opreşte şi îl bruschează. Fiul se zbate, strigă, plânge şi loveşte, apoi cedează. Are o revoltă ca a oricărui copil normal într-o lume normală: reclamă societatea semenilor. Această apartenenţă la comunitatea umană, fie ea chiar deviantă, e cea care îl salvează pe fiu atunci când tatăl moare pe drum. Rămas singur, în mână cu pistolul cu un singur glonţ ca ultimă soluţie, fiul alege să-şi continue călătoria cu un necunoscut. Una din regulile tatălui era şi acea de a nu avea încredere în nimeni. Fiul o ameliorează aici, adăugându-i o condiţie. Cea a intuirii sincerităţii. Acceptă să plece cu străinul numai după ce îl întreabă dacă a avut copii şi dacă i-a mâncat. Iar răspunsul acestuia că da, a avut şi el doi copii care nu mai sunt şi că nu, nu i-a mâncat el, îl convinge. Şi călătoria Omului spre sud rămâne să continue după generic, supusă unor reguli schimbate. Acum ni se permite să vedem că toată zbaterea aceasta a ajungerii în sud nu mai e chiar aşa de lipsită de orice orizont. În fine, putem chiar să luăm în seamă şi apariţia, undeva prin cadrele penultime, a unui gândac, singura vietate văzută de la debutul filmului. Adică, în sudul acela, lumea se întoarce sigur la condiţia ei normală. Bravo tatălui care a reuşit să prezerve viaţa biologică a individului prin rău şi bravo fiului care a reuşit să prezerve valoarea spirituală a umanităţii prin bine.
„Eu sunt acela!”
Când nu ştii cine poate fi ucigaşul şi vrei să nu fi ucis, trebuie să rămâi singur. Cine se poate îndoi de o astfel de regulă? Adultul, nu. Copilul, însă, da. Când nu ştii dacă mâine mai găseşti hrană şi vrei să nu mori de foame, nu dai hrana ta altuia. Adultul e perfect de acord, copilul nu. Fiul, deşi născut în lumea de după catastrofă, a prins de la Tatăl lui ideea că regulile sunt doar pentru un context limitat, că Dincolo funcţionează altele şi că el pe alea trebuie să le păstreze. Că el e Păzitorul unui Bine dintr-o lume pe care nici n-o cunoaşte suficient dar despre care ştie precis că există. La un moment dat în film, Tatăl, obosit să-i tot explice necesitatea respectării regulilor, îi face Fiului un reproş: „Eu trebuie tot timpul să stau de veghe, eu trebuie să fiu acela care tot timpul are grijă să nu se întâmple ceva rău!”. Fiul răspunde: „Ba nu! Eu sunt acela!” . Pentru tată, „ceva rău” însemna ca ei să-şi fi pierdut viaţa. Pentru fiu, „ceva rău” însemna ca ei să-şi fi pierdut valorile umane.
„Eu sunt acela!” a doua oară
În scena cu „Eu sunt acela!”, fiul repetă replica pentru că tatăl nu aude sau nu înţelege de prima dată. E un moment în care ai impresia unui citat cinematografic din Isus din Nazaret al lui Zefirelli. Dacă mi s-ar fi spus despre „The road” că e un film care tratează salvarea umanităţii prin ideea de Bine, într-o perspectivă religiosă, nu aş mai fi vrut să-l văd. Şi ar fi fost păcat.
ParaJurnal 