Da, domnule ministru, am tuşit puţin de dimineaţă

Scriu acest text în semn de recunoştinţă şi aleasă preţuire pentru Guvernul Boc. Care a reuşit, deşi nu credeam că acest lucru mai e posibil, să scadă preţul ţigărilor din piaţă. N-o să uit niciodată în viaţă ziua de după arestările de la vama Siret. Cum m-am dus eu să-mi iau cartuşul săptămânal de ţigări, cum i-am dat repede vânzătorului cei optzeci şi cinci de lei şi cum el a venit după mine să-mi dea înapoi cinci lei. „E opt sute”, mi-a zis zâmbind. „Aha” i-am răspuns eu tot zâmbind. A fost un moment emoţionant şi cred că amândoi ne-am jurat în clipa aia că vom vota până la moarte cu actuala putere. Mai aveam puţin şi plecam împreună la o cafea, să discutăm cum strângem nişte semnături sau cum organizăm un miting de susţinere pentru guvern. Huo militarilor în rezervă, jos sindicatul funcţionarilor publici, moarte pensionarilor, mai ales ălora nefumători. Aproape că aveam lacrimi în ochi: ce solidaritate socială se născuse în clipa aia, cât de fericiţi eram cu opţiunile noastre politice comune, ce bine era să trăieşti într-o ţară în care lucrurile merg în direcţia bună. Sincer, chiar mi-a trecut prin cap ca săptămâna asta să-mi cumpăr ţigările de pe piaţa legală. Aşa, să-i fac şi eu guvernului Boc o bucurie. Dar încă mă mai gândesc ce să cer de ăia 80% cât e valoarea accizelor. Adică de ăia aprope zece lei pe care i-aş da zilnic statului. Şi care tot aud că ar fi un fel de asigurare de sănătate pe care o plătesc, fiindcă riscul de îmbolnăvire e mai mare la mine. Având eu convingerea că e al dracu’ de complicat să mă duc să cer asistenţă medicală gratuită doar cu bonul de casă de la magazinul de ţigări, mă gândesc la lucruri mai simple. Cum ar fi să mă sune în fiecare dimineaţă cineva de la ministerul sănătăţii. „Bună dimineaţa, v-am sunat să ne asigurăm că vă simţiti bine. E totul în regulă? A, aţi tuşit puţin. Asta e din cauză că, dumneavoastră, fumătorii, sunteţi mai expuşi la contactarea virozelor respiratorii. Să vă trimitem pe cineva să vă facă un ceai? Nu, nu doriţi? Vă reamintim că aţi plătit deja pentru acest serviciu. Tot nu doriţi? Atunci vă urăm o zi bună şi, aveţi grijă, luaţi-vă umbrela când ieşiţi din casă, fiindcă s-ar putea să plouă”. Zic că face să dai banii, dar nu mi-e clar încă prin ce arestări s-ar putea aranja asta.

Suntem proşti, dar n-om fi toţi proştii lui Vântu

Ce-o fi fost în mintea alui Sorin Ovidiu Vântu când a cerut recuzarea judecătoarei din procesul său pe motiv că aceasta este fiica unui păgubit FNI? Lasă, că nu se bagă de seamă? Sau, potrivit unei expresii pe care am văzut că îi place să o folosească, lasă că ăştia sunt proşti, dar sunt proştii noştri? În proces, Vântu e acuzat de favorizarea lui Nicolae Popa, nu de excrocheria FNI. Pentru  FNI avem deja nişte vinovaţi: Ioana Maria Vlas şi Nicolae Popa. Aşa a decis justiţia, ce să-i faci? Şi aşa susţine, spre crizele de nervi ale unei ţări întregi, chiar Vântu: că nu el e vinovat pentru excrocheria aia, ba, dimpotrivă, că şi el a fost, până la urmă, unul dintre cei păgubiţi. E, vorba aceea, o variantă oficială rămasă definitivă. Şi, atunci, de ce să fie o judecătoare, fiică a unui păgubit, supărată pe un alt păgubit cum e bietul Vântu? Poate doar în varianta în care ar exista cel puţin două categorii de păgubiţi. Unii supăraţi pe excrocii care au pus la cale FNI. Adică pe Vlas şi Popa. Şi alţii supăraţi pe ceilalţi păgubiţi care netam-nesam s-au aflat şi ei în joc şi nu numai că au pierdut, dar i-au împiedicat şi pe alţii să câştige, aducând ghinionul. Adică pe Vântu. A, şi ar mai fi o variantă: aia în care se duce frumos Vântu şi depune un autodenunţ referitor la vinovăţia lui în cazul FNI. Aşa, cererea de recuzare are şi ea o noimă. Altfel, e o glumă proastă. Tratată de justiţie ca atare, adică respinsă. Gluma, dacă n-a făcut-o Vântu cu capul lui, i-or fi făcut-o avocaţii. Chiar aşa, i-o fi verificat Vântu suficient de bine cât să fie sigur că n-or fi ei fii unor păgubiţi FNI, supăraţi pe el, prin urmare, incompatibili, şi predispuşi la a depune în numele lui niste cereri aşa aiuritoare?

2012. Sfârşitul lumii mogulilor sindicali

 

Un cutremur devastator, un meteorit, valuri tsunami gigantice, un virus mortal care străbate de la un capăt la altul continentele, planeta înghiţită de o gaură neagră sau topită de soare. Lumea întoarsă cu fundul în sus şi dipariţia omenirii, adică nişte minţi înfierbântate interpretând profeţiile din Calendarul Maya. Americanii s-au apucat să scrie scenarii de film despre asta. Pentru cei cu minţile mai odihnite, tocmai a apărut un alt text de interpretat: noul Cod al Muncii. Care, dezastru, duce la dispriţa Contractului Colectiv de Muncă. E rândul lui Hosu, Marica, Luca sau Popescu, sau cum i-o mai fi chemând, să scrie scenarii apocaliptice: pichetări şi vizite la domiciliu şi la sediile PDL, UDMR, UNPR şi minorităţi, pentru depunerea solicitărilor sindicale, mitinguri în teritoriu, reunirea oamenilor pe drumurile europene sau naţionale, grevă de avertisment. Ascultaţi-l pe domnul Hosu: „Toate confederaţiile vor decide proteste mult mai violente ca până acum. Se pare că numai violenţa face legea în România. (…)Se pare că numai protestele sau ieşirea lumii cu pietre şi bâte în stradă sunt singurele forme care pot rezolva în România de astăzi”. E clar că e naşpa pentru liderii sindicalişti. E chiar sfârşitul: nu contactul colectiv, nu un instrument sigur cu care mogulii sindicali îşi mişcau interesele printre cei aflaţi la putere, nu foloase personale, nu averi. Slavă domnului, în România am avut destul timp contract colectiv de muncă la nivel naţional, plus contract la nivel de ramură, plus la nivel de intreprindere, plus cel individual. Şi nu ne-a fost nouă, angajaţilor, cine ştie ce bine. Lor, cu siguranţă, le-a fost. O arată averile ieşite recent la lumină. Poate şi angajaţilor de la stat, din regiile şi companiile naţionale, singurii care beneficiau de hăţişul de contracte, le-a fost bine.

În toată isteria produsă de Hosu, Marica şi compania, nimeni nu se întreabă cine vorbeşte şi în numele angajaţilor din domeniul privat. Cine spune public că acel contract colectiv de muncă nu mă vizează pe mine, patiser la covrigăria din colţ, IT-ist sau secretară la un IMM. Că mi-e totuna atât timp cât am un contract individual de muncă şi nu lucrez la negru doar pentru că angajatorul meu n-ar putea să facă faţă unor condiţii special negociate pentru angajaţii de la stat. „Azi am pus problema contractelor colective de muncă, şi singurii care se opun păstrarii acestora sunt cei de la Consiliul Naţional al IMM-urilor.” – mai zice domnul Hosu. Normal, domnu’ Hosu, de ce aveţi aerul că vă miraţi?

O inteligenţă fără de care am fi rămas proşti

 

 

 “Nimeni, niciodată nu trebuie să creadă că românii sunt proşti. Sunt inteligenţi şi raţionali şi ştiu să discearnă binele de rău. De aceea cred că PDL va câştiga alegerile.” – Roberta Anastase.

 

E adevărat că sondajele zic exact pe dos. Dar, în fine, ce sunt sondajele, în ultimă instanţă, decât nişte amărâte de cifre. Un număr de x români spun că vor vota cu partidul y, la alegerile din data z. Păi tocmai. Lăsaţi, că ştie dumneai, domnişoara Anastase, cum e cu numărarea. Mai ales când e vorba de voturi: la 100 de persoane participante se pot număra lejer 175 de votanţi. Aplicand aceeaşi corecţie de 75%, scoatem noi PDL-ul câştigător oricând. Inteligenţi să fim. În continure, mai putem extrapola câteva rezultate. La întrebarea “credeţi că prestaţia Robertei Anastase este a) buuuună, b)merge o dată, c)naşpa”, 175 % dintre români au răspuns “da”. În cazul a 93% dintre respondenţi a fost nevoie ca operatorii de sondaj să arate foto pentru a evita răspunsul “nu ştiu, nu răspund”. Potrivit aceloraşi sondaje, la întrebarea “care credeţi că este indicatorul de creştere economică al României”, românii au răspuns că 0%.  Scuze, domnişoara Anastase! Am încercat de mai multe ori să-l înmulţim pe 0 cu 75%, dar ne dă tot 0.

Din lumea celor care NU cuVântu

„Eu am câştigat alegerile prezidenţiale, cred eu, şi dacă îmi doresc ceva este să fiu 5 ani la Cotroceni, nu o lună sau patru luni. Deci, nu ăsta este obiectivul meu în viaţă. Sunt încă tânăr şi mă simt destul de viguros. Ambiţia mea nu este să mă duc interimar la Cotroceni o lună sau trei luni” – Mircea Geoană.

În lumea în care trăieşte, lui Mircea Geoană i se mai întâmplă următoarele: 1). a intrat in posesia flăcării roz-bombon, o energie capabilă să anihileze oricând puterea flăcării violet; 2) deţine puterea absolută în PSD, unde oameni ca Victor Ponta şi Adrian Năstase nu-i ies niciodată din cuvânt; 3) Ion Iliescu l-a poreclit „genialul” şi aşa continuă să-i spună, până azi, chiar şi rivalii săi politici; 4) o dată pe lună, la data de 6, în amintirea victoriei repurtate in decembrie 2009, primeşte un apel telefonic de la un bun prieten care îi spune: Bună ssseara, domnule presssedinte, v-am sssunat să vă felisssit.

 

Vestea bună: ultima dată când am verificat pe wiki, Mircea Geoană era încă, slavă-domnului, preşedinte al Senatului. Situaţie care ne obligă să adăugăm, din off, un punct 5) Dan Voiculescu nu există şi nu încearcă să-i ia locul.

Cum nu i-a ieşit lui Stolojan Macrostabilizarea lu’ Mondialu

Aşa cum nu era de aşteptat, arestarea lui Bercea Mondialu pe motiv de înjughiere a unui nepot, afectează grav lumea politică: Mircea Băsescu, Theodor Stolojan, inevitabil, preşedintele Traian Băsescu. Primii doi pentru că i-au botezat nişte copiii, cel de-al treilea pentru că… normal. Nu se face să vorbim despre copiii omului, aşa că o să focusăm pe naşi. Care s-au dovedit criminal de lipsiţi de imaginaţie în alegerea numelor pentru fini, din moment ce aflăm că aceştia se numesc Patronaş, Judecător şi Televizoru. Să zicem că la Judecător au mai nimerit-o. De aceea, puteau să mai insiste: Graţierea, Suspendarea sau Nup. Dar a fost greu spre imposibil. Mai ales dacă Mircea Băsescu s-a dus cu nume ca: Zgârciu sau Contrabanda, iar Theodor Stolojan cu Dezinflaţia şi Macrostabilizarea.